Jorge Luis Borges – Aleph

,,Povestirile fantastice ale lui Borges, călatoriile sale în timp, artificiile stilului său ermetic şi calculat au schimbat faţa prozei moderne. Aşa cum Aleph este punctul ce conţine întregul univers, universul literar borgesian se regăseşte în această carte esenţială: oglinzi, labirinturi, vise, biblioteci infinite, cuţitări gaucho, tigri transparenţi sînt teme şi motive la care autorul se întoarce mereu pentru a demonstra ceea ce a susţinut întotdeauna, că lumea e o carte ce se rescrie la infinit.”

Personal nu mi-a plăcut această carte şi vă spun de ce: Borges scrie un număr de 17 poveşti interesante, fascinante, care trezesc curiozitate şi interes însa SUNT PREA SCURTE. Exact în momentul în care eşti prins în vraja lecturii, povestea se termină într-un mod mai mult sau mai puţin plauzibil. Nu e de mirare că unul din personajele aflate în această carte – Asterion spune că ,,prin arta scrisului nu poate fi comunicat nimic.’’ Ei bine da, în această carte povestirile trebuiau să aibă un conţinut mult mai bogat pentru a nu lăsa cititorul cu regrete. Vorba aceea: Dacă tot mă apuc de o treabă, măcar să o fac până la capăt. Borges e un nume respectat în literatura spaniolă (are un plus de la mine) pentru temele şi motivele folosite (şi nu doar pentru atât), chiar şi în această carte, însă repet, asta a fost dezamăgirea mea cea mai mare, faptul că povestirile se termină mult prea repede. Dacă însă sunteţi genul care nu adoră romanele deoarece se plictiseşte sau nu are răbdare, atunci această carte este potrivită pentru dumneavoastră.

Cătălin Pavel – Aproape a şaptea parte din lume

„Aproape a şaptea parte din lume face notă aparte în peisajul prozei româneşti actuale.
E un roman a cărui acţiune se petrece peste tot şi nicăieri: în lunecarea fără de sfârşit a roţilor de tren, în siturile arheologice din deşertul african, în Stockholm şi în Timişoara şi, mai ales, în gândurile întortocheate ale personajelor şi în dialogurile întretăiate dintre acestea, purtate la distanţă, prin intermediul cuvântului scris – o singură dată telefonic; un roman cu personaje bizare şi provocatoare, al căror destin şi ale căror traume se revelează cu încetul, într-un balans al prezentului şi al trecutului, al spunerilor şi al tăcerilor.
Stravechea metaforă a vieţii ca o călătorie, cu destinaţie întotdeauna incertă, îşi găseşte în Aproape a şaptea parte din lume o reîntrupare modernă surprinzătoare. Combinaţie inedită de patos şi inteligenţă, scris cu nerv stilistic autentic, cu priză la detaliu şi cu darul formulării pregnante, romanul îl poartă pe cititor prin meandrele unei aventuri existenţiale seducătoare.“ (Liviu Papadima)

Paulo Coelho – unsprezece minute

Personal pot spune că nu sunt genul de fanatică înnebunită după toate cărțile scrise de către Paulo Coelho sau fiecare carte care apare sub numele său. Sau bine spus nu sunt genul de cititoare care să o ia razna când aude că scriitorul brazilian (nu am nimic cu brazilienii, de fapt Brazilia este unul din locurile unde vreau să merg în viața asta) a scris o nouă carte (asta nu înseamnă că este neapărat de nota 10). Ca drept urmare nu am citit “Alchimistul”, prima carte a lui Paulo Coelho care a făcut mare vâlvă pentru o perioadă îndelungată. Nu. Singura carte pe care am citit-o a fost “Unsprezece minute”. Veți spune: “Aha, deci te-ai lăsat până la urmă atinsă de curentul coelho și nu ai putut rezista să nu citești o altă carte scrisă de el care a avut succes”. Ei bine, să vă povestesc cum am ajuns să îmi petrec mai mult de “unsprezece minute” pentru a citi această carte: în urmă cu doi ani am fost redactor-adjunct la una dintre cele două reviste ale liceului în care am învățat. Redactorul-șef trebuia să îmi dea câteva articole la care să lucrez pentru că ceilalți așa-zici colegi și-au cam bătut joc de tot ce a însemnat “o revistă de biologie”. Am primit de la “șefa” stickul pe care se aflau articolele, iar când m-am apucat de copiat articolele în computer am văzut din întâmplare că pe stick era în word și… ați ghicit – “Unsprezece minute”.

Nu imi place să citesc cărţi pe computer, imi place să îmi văd cărţile frumos aranjate în bibliotecă şi să îmi pot plimba degetele printre rafturi si cărţi, însă ce am făcut a fost o excepţie: mi-zis că dacă tot îmi era la îndemână, nu citisem nimic scris de Coelho și acum aveam o oportunitate, atunci să îl copiez și să îl citesc după ce îmi termin treaba.

Recunosc că au mai trecut câteva săptămâni până să am o portiță liberă (ieșea ultimul număr al revistei și îl pregăteam cu mare atenție + că urma să o trimitem la un concurs de reviste la care participau fiecare școală și liceu din București cu o revistă la care au lucrat – revista noastră a luat locul I) și să citesc cartea. Recunosc că mi-a plăcut. Este o carte foarte bună și chiar o recomand.  Este adevărat că Paulo Coelho este un scriitor cu adevărat accesibil însă ceea ce vreau să vă spun este că nu trebuie să faceți o adevărată obsesie pentru cărțile scrise de el. Omul are succes și fani. Foarte bine! Dar nu trebuie să vă aruncați pe rafturile librăriilor când apare o carte nouă scrisă de el sau să cădeți într-o stare de visare când sunteți întrebați/întrebate care este scriitorul/cartea favorită.

P.S: poate în viitorul apropiat (cu puțin timp liber) voi încerca să mai citesc din curiozitate încă o carte scrisă de el.